THEODOR CODREANU: „PROTOCRONISMUL“

Teoria protocronistă a lui Edgar Papu a apărut pe fondul conştiinţei sfâşiate româneşti, pe fundalul dedublării fiinţei româneşti între propria arheitate şi construcţia mutantă a sistemului comunist. Toate judecăţile care s-au emis împotriva protocronismului au mutat accentul de pe arheu pe mutant, adică de pe naţionalismul organic pe naţionalismul-kitsch construit de aşa-numitul patriotism socialist şi de megalomania lui Nicolae Ceauşescu. Reducţia naţionalismului organic la naţionalismul-kitsch are intenţionalitatea făţişă de a nimici însăşi ideea de naţionalism, adică o misiune ideologică imposibilă, străină oricărei fiinţări civilizaţionale. Problema-cheie, aşadar, e de a dovedi dacă protocronismul e un simplu produs al ideii de naţiune socialistă. Dacă e aşa, atunci combaterea conceptului este întru-totul legitimă şi orice discuţie devine caducă. Numai că rămâne un semn de întrebare: adversarii protocronismului nu au luat apărarea naţionalismului organic, ci au pus eşecul „adevăratului comunism” pe seama „naţional-comunismului”! Această teză a fost dezvoltată mai întâi în rândul stângii neotroţkiste din America şi din Franţa, de unde a fost importată, apoi, în România, ca armă ideologică a disidenţei moştenitoare a doctrinei revoluţiei mondiale. O campioană a acestei ideologii, privitor la fenomenul românesc, a fost şi este Katherine Verdery1. Partizanii ei au emis părerea că ideea naţională a fost marele obstacol în calea reformelor din regimul Ceauşescu. S-a insinuat că numai „adevăraţii comunişti” au putut deveni „disidenţi” (ca Silviu Brucan şi ceilalţi autori ai Scrisorii celor şase), nicicum cei atinşi de naţionalism! Într-un fel, Katherine Verdery are dreptate: cei mai mulţi disidenţi, neatinşi, cu siguranţă, de naţionalism, au militat pentru reformarea sistemului în sens gorbaciovist. Dar dintr-un sistem utopic nu se poate ieşi cu utopii reformiste. Comunismul a fost cea mai ne-fastă invenţie social-politică din întreaga istorie a umanităţii, cu mult mai pernicioasă chiar decât nazismul, care mai păstrase o doză de organicitate prin conservarea unei bune părţi a proprietăţii private. De aceea nazismul s-a stins repede şi din el s-a putut ieşi relativ uşor prin Planul Marshall. Comunismul, în schimb, este refractar oricărei reformări, se consumă până la autodevorare, demonstrează Jean-François Revel, încât la capătul acestuia nu pot rămâne decât ruine din care se ridică forţele rămase încă vii ale naţiunii. Iar arheitatea naţiunilor moderne este cea care a creat democraţia capitalistă şi liberală, sistemul care a favorizat înflorirea extraordinară a acestor naţiuni. Aşa se explică de ce la capătul imperiului sovietic a biruit nu o nouă utopie internaţionalistă, ci setea de independenţă şi democraţie a naţiunilor.

Dacă protocronismul a fost asimilat naţionalismului, înseamnă că acesta a contribuit la năruirea comunismului iar nu la perpetuarea lui. Şi aici disidenţii au dreptate: protocronismul arheic n-a avut veleităţi reformiste de tip Gorbaciov, dar din cu totul alte pricini decât antigorbaciovismul lui Ceauşescu. Probabil cea mai ascuţită intuiţie politică a lui Ceauşescu a fost de a înţelege că perestroika se iluziona că sistemul comunist poate fi reformat şi că, mai mult de atât, reformele îl pun în primejdia dispariţiei. Or, Ceauşescu iubea prea mult comunismul ca să nu lupte pentru conservarea lui, crezându-l ireversibil, după vechile convingeri ale marxist-leniniştilor. Cert e că polemica în jurul protocronismului, de îndată ce o legăm de reformismul gorbaciovist, devine atât de ceţoasă şi de confuză, încât nu e de mirare că a sfârşit prin a diviza scriitorimea în două tabere numeric inegale, în favoarea zdrobitoare a adversarilor dedulciţi la noua treaptă de evoluţie a utopiei răsăritene care şi-a găsit cei mai pasionaţi susţinători în Occident. Remarcabila cercetare a lui Jean-François Revel urmăreşte pas cu pas modul cum a fost ocrotită Uniunea Sovietică de către Occident împotriva „pericolului” naţionalist, susţinând salvarea sistemului cu sume imense şi cu sprijin politic împotriva declarării independenţei Lituaniei, în 1990, şi opunându-se, la început, dărâmării zidului Berlinului şi reunificării Germaniei. Aşa au procedat cei trei mari de la vremea respectivă: George Bush, François Mitterrand şi Margaret Thatcher. Numai că sistemul a fost învins de… naţionalism. La 9 decembrie 1989, Revel vorbea ironic de „pericolul naţionalismului” care ar fi putut duce la destabilizarea Europei, ca în perioada interbelică. În realitate, salvarea de comunism, anticipa Revel, trebuia aşteptată de la „mişcarea acestor popoare”2. Iar la 29 iunie 1991, remarca, la fel de ironic, temerea liderilor occidentali „să nu cumva să-şi dorească balticii, basarabenii, armenii, georgienii independenţa, ca să nu-l deranjeze pe Gorbaciov”3. Ei bine, aceste ciudate complexe au atins, cum era şi firesc, şi intelighenţia din ţară, cu sau fără simpatii gorbacioviste. „Zonele de influenţă” au fost împărţite pe reviste, clanuri, edituri. Demonizarea a fost reciprocă, dar, finalmente, învinşii au fost protocroniştii, deşi ideeea naţională făcuse posibilă răsturnarea din 1989, naţionaliştii fiind eliminaţi, altminteri, din instituţiile culturale, din conducerea revistelor şi a editurilor odată cu epurarea slujitorilor regimului Ceauşescu. E, probabil, cel mai straniu fenomen adus de revoluţia română, ca semn că sistemul nu era încă dispus să dispară. Acesta e rezultatul frecvent al unei „antiteze monstruoase”, croită pe logica bivalentă a cunoscutei lozinci comuniste: Cine nu e cu noi e împotriva noastră! Victorioşi în 1989 au fost comuniştii care au simulat o anume disidenţă, dar nu împotriva comunismului ca atare, ci a câtimei de „naţionalism” din megalomania dictatorului, aflaţi fiind fie în plan secund, fie în vechiul eşalon al kominterniştilor din perioada Gheorghiu-Dej, fie urmaşi ai acestora: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman. Am dat doar câte un exemplu emblematic din fiecare categorie. Acest triumvirat a avut rol decisiv în preluarea puterii de după căderea lui Ceauşescu. Silviu Brucan a fost capul doctrinar al noii „revoluţii”, eminenţa cenuşie care jucat rolul de îndrumător ideologic şi politic, punând, totodată, bazele „societăţii civile” prin înfiinţarea, în 1990, a Grupului de Dialog Social şi a revistei 22, care au devenit forţa culturală cea mai activă, sprijinită de „disidenţii” reali sau imaginari ai regimului Ceauşescu. Ion Iliescu, opozant, la un moment dat, al lui Ceauşescu, a fost omul politic ideal de a fi „dublu-ra” autohtonă a lui Gheorghiu-Dej, în noua conjunctură, sub pulpana unui Brucan fost unul dintre artizanii „revoluţiei socialiste, antifasciste şi antiimperialiste”. Iar reprezentantul noii generaţii moştenitoare a vechiului internaţionalism convertit în „europenism”, Petre Roman, a fost destinat să fie capul Executivului, spre a pune în practică doctrina brucaniană.

Dacă e să gândim ecuaţia politică în termenii teoriei lui Neagu Djuvara, ne vedem nevoiţi să revenim la începutul acestei cărţi, când ieşeanul Florin Cântec l-a interogat pe cunoscutul istoric, fost om poli-tic sub regimul Antonescu, în legătură cu ieşirea la suprafaţă a perifericilor în momentul crizei din 1989. Într-adevăr, în grupul decizionalilor, majoritarul Ion Iliescu este… minoritar. Iar destinul său trebuia să fie de „preşedinte”, de prim lider, ca şi Gheorghiu-Dej. Adică de mediator al tuturor puterilor în stat. Şi să recunoaştem că Ion Iliescu s-a dovedit cel mai abil şi mai experimentat om politic de după 1989. Deviza lui a fost întotdeauna consensul naţional, niciodată realizat, de-acum înainte, fiindcă România intra într-o epocă a dezbinărilor interne, doldora de antiteze la limita monstruosului şi comicului. Cu acest spirit conciliant, se spune că Ion Iliescu a reuşit să nu transforme România în a doua Iugoslavie, în zonă, aşa cum se prefigura prin evenimentele sângeroase din martie 1990 de la Târgu-Mureş. Şi s-ar pu-tea să desluşim aici cel mai important merit al primului preşedinte postdecembrist. Dar asta nu l-a împiedicat pe Ion Iliescu să perceapă prea puţin din vicleniile istoriei. În realitate, el s-a mulţumit, fiindcă asta a fost porunca vremii, cu a îmbrăca aceeaşi haină a lui Gheorghiu-Dej, care a continuat să fie unealtă a Moscovei. Problema e acum a cui unealtă a acceptat să fie Ion Iliescu? Răspunsul la această întrebare este aproape imposibil de dat astăzi, fiindcă România a intrat într-o ecuaţie cu prea multe necunoscute. Unii l-au acuzat că Ion Iliescu a continuat să fie păpuşa Moscovei gorbaciovizate. Şi argumente sunt, dovadă că el n-a putut trece „testul Basarabia” (deşi cu inima a fost alături de Basarabia!), probă care l-ar fi transformat în erou naţional. Şi totuşi, de spaima spectrului Moscovei şi a trecutului său de comunist, Ion Iliescu a devenit „păpuşa” altor puteri şi interese, încât, sub ochii săi neputincioşi, s-au comis cele mai mari fraude din istoria ţării, instalându-se, la cârma României, un regim cleptocratic devastator. Sub ochii blânzi ai lui Ion Iliescu, ofensiva celei mai puternice minorităţi creatoare de antiteză insolubilă, maghiarimea, s-au făcut paşi siguri spre desprinderea din trupul ţării a Ţinutului Secuiesc, cu alungarea românilor din judeţele Harghita şi Covasna, acolo rămânând doar cei gata să se lase asimilaţi şi neantizaţi ca minoritate.

Se pune întrebarea, de ce, totuşi, până în 2004, Ion Iliescu a fost privit ca „salvator” naţional? De ce instinctul naţional i-a dat credit în două legislaturi şi ceva? E „dobitoc” poporul român (stupid people), cum s-a exprimat într-un context Silviu Brucan, trezind indignarea sau admiraţia publică? Nu, poporul român a ales bine, a ales pe acela care părea să fie un geniu politic şi să scoată România din impas. Nu ştia că Ion Iliescu este prizonier al istoriei, cum fuseseră şi înaintaşii săi Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Sub regimul Iliescu, odată cu apa din copaie a fost aruncat şi copilul. Apa fiind Dictatorul alungat, apoi con-damnat la moarte, iar copilul fiind chiar poporul român, cu sentimentul său naţional. Aşa se explică de ce, timp de cel puţin cincisprezece ani, sentimentul naţional, asimilat cu nenorocitul de „patriotism socialist” al „Epocii de aur”, a ajuns cel mai odios sentiment, dispreţuit şi batjocorit de mai toate partidele şi de „societatea civilă”, de scriitori, de artişti, de sociologi, de istorici, de filosofi. Devenise o mare ruşine să te declari naţionalist. Trăind sentimentul naţional, pe care Ion Iliescu nu i l-a recunoscut, şi pe bună dreptate, lui Ceauşescu, noul preşedinte a trebuit să suporte, mai departe, stigmatul naţionalismului ca pe o mare ruşine imputată de adversarii săi politici. Această ruşine „naţională” a fost suportată mai ales de organizaţia „Vatra Românească”, de partidul aferent P.U.N.R. (care a şi dispărut, din atare pricină) şi, pe culme, de Partidul România Mare, cu al său lider Corneliu Vadim Tudor, uşor de demonizat şi de ţinut la marginea puterii din pricina ciudatei personalităţi a liderului, cu structură spirituală de pamfletar devastator, dar om politic nechibzuit, stricând prin violenţa limbajului cam tot ce acumula prin „harismă” şi prin ta-lentul oratoric de excepţie. Astfel, Corneliu Vadim Tudor a fost omul ideal pentru întreţinerea fobiei faţă de naţionalism. Eticheta de „extremist” periculos a fost coroborată cu asimilarea lui la „protocronismul ceauşist”, deşi Corneliu Vadim Tudor n-a fost un teoretician al protocronismului.

Cert e că nu apartenenţa la un anume partid politic a contat în degringolada de după 1989, în pofida creării instituţiilor democratice, ci perpetuarea unei proaste relaţii dintre autohtoni şi periferici, la vedere sau în subterană, pe fondul ofensivei mentalităţii cleptocrate. Preşedinţii Emil Constantinescu şi Traian Băsescu n-au schimbat ni-mic din politica lui Ion Iliescu. Cel mult, au caricaturizat-o, fiind adu-să până la marginea grotescului de către ultimul preşedinte, suspendat de Parlament pe 19 aprilie 2007. Totuşi, Traian Băsescu a încercat să facă un pas mai departe decât predecesorii: el a hotărât să urmeze instinctul naţional şi să se ocupe de nevoile naţiunii. După ce Ion Iliescu a ratat „testul Basarabia”, după ce Emil Constantinescu a încheiat ne-norocitul Tratat cu Ucraina, renunţând la teritoriile istorice româneşti şi la Insula Şerpilor, Traian Băsescu a încercat să atace frontal „testul Basarabia”, intrând în conflict cu interesele ruseşti din spaţiul Mării Negre. Răspunsul a fost prompt: românii consumă cel mai scump gaz metan din Europa, iar preşedintele Vladimir Voronin şi-a radicalizat românofobia în numele minoritarismului moldovenesc, faţadă prost croită a panslavismului dominant între Prut şi Nistru. Simultan, ca şi predecesorii, Traian Băsescu s-a supus presiunilor minoritare, intrate acum în haine anticomuniste, dominatoare ideologic pe linia Brucan-G.D.S. În consecinţă, el a urmat aceeaşi logică a conştiinţei sfâşiate, de sorginte ceauşisto-iliesciană, ca preferat al poporului, pe de o parte, şi păpuşă a intereselor neromâneşti, pe de alta. Vulgul l-a văzut ca „salvator” prin promisiunea „Să trăiţi bine!”, iar perifericii – garantul substituirii românismului cu noul internaţionalism, erijat în „anticomunism”. Maşinăria este, într-adevăr, uluitoare: supravieţuitorii Kominternului au acum garanţia că ei sunt cei ce au condamnat comunis-mul, de îndată ce acesta a devenit nefolositor şi păgubos. În budoar, preşedintelui i-au fost introduse „amante” pe potrivă. În posturi-cheie din cultură sau între consilieri prezidenţiali au ajuns inşi care nu au nici o aderenţă la spiritul naţional, cunoscuţi pentru alergia faţă de Eminescu şi de alte valori: H.-R. Patapievici, Cristian Preda ş.a. Nu e de mirare că între susţinătorii partizani ai lui Traian Băsescu se află, în prim plan, Alina Mungiu-Pippidi, Gabriel Liiceanu, Traian Ungureanu ş.a. Într-un asemenea context, sarcina de condamnare a comunismului a fost dată în grija unui minoritar: Vladimir Tismăneanu. Substituirea istorică, despre care am mai vorbit în aceste pagini, ajunge într-un prag decisiv, printr-o aparentă „armonizare” a majorităţii populare mutante pe fondul „patriotismului socialist” cu minoritatea culturală transnaţională. E biruinţa hibridării începute în anii ’50 şi desăvârşite în „epoca de aur”. S-ar putea ca aceasta să fie o metamorfoză ireversibilă, echivalentul moldovenismului din Basarabia pe malurile Dâmboviţei. Adică un „românism” fără românitate, în care eminescianismul, Iorga, mişcarea de la Gândirea, cea de la Criterion, ai cărei lideri au fost Eliade, Noica, Mircea Vulcănescu, Cioran, ca să pomenesc doar aceste direcţii de spiritualitate, să fie fenomene periferice ale culturii, strict istoricizate. Dimpotrivă, ceea ce a fost marginal să constituie temeiurile unei noi naţiuni, visata „Americă dunăreană” despre care ne avertiza Eminescu, dacă „Palestina din România” ar rămâne doar un proiect de refugiu într-un viitor cu totul confuz sau improbabil.

Distincţia mutantă este extrem de vizibilă azi în ceea ce s-a nu-mit „Şcoala de la Păltiniş”. Noica a fost ultimul mare filosof al românismului organic, descins direct din Eminescu. El a subminat din te-melii marxism-leninismul şi „patriotismul socialist” al lui Ceauşescu. Recunoştinţa lui faţă de geniul eminescian s-a concentrat în sintagma care a făcut o „periculoasă” carieră: omul deplin al culturii româneşti. Împotriva ei se vor coaliza sfătuitorii şi consilierii actuali ai preşedintelui Traian Băsescu. Iar între aceşti sfătuitori sunt şi discipolii lui Noica de la Păltiniş, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, creatori, la rândul lor, ai unui mutant inteligent, speculativ, ca H.-R. Patapievici, pentru care Eminescu miroase deja a „cadavru din debara”.

Noica a avut paznici extrem de eficienţi, care au ştiut să-l împingă din Centru (Bucureşti) la Margine (Păltiniş). Dar Noica a produs o răsturnare de proporţii: a transformat Păltinişul în Centru şi a împins Bucureştiul în Margine. Însă Pseudo-Centrul (minoritarismul comunist substituit naţionalismului organic) a trimis acolo discipoli cu mult mai bine păziţi, care au supravieţuit lăsându-se educaţi ca antiteză a maestrului (cu puţine excepţii, precum Constantin Barbu sau Alexandru Surdu), iar nu ca moştenitorii geniului nicasian, deşi au ajuns „valorificatorii” şi beneficiarii operei sale după 1989. Noica a fost întruchiparea geniului „protocronic” românesc în materie de gândire filosofică din perioada comunistă. Era, altminteri, din aceeaşi generaţie cu Edgar Papu, creatorul conceptului. Şi, desigur, se aflau în relaţii cordiale. Amândoi trecuseră prin închisorile comuniste. Când în 1977 Edgar Papu publica Din clasicii noştri, celălalt ilustru reprezen-tant al generaţiei, Mircea Eliade, a salutat, din America, teoria papiană. Alexandra Laignel-Lavastine îi găsea lui Eliade vina de a fi fost chiar inspiratorul protocronismului, ceea ce este adevărat, dar ca mare merit al învinuitului. În schimb, Noica se vedea avertizat să ex-prime reticenţe, fiindcă, la drept vorbind, conceptul de protocronism poate fi interpretabil de îndată ce este redus la doar o parte a antitezei, ignorându-se termenul alternativ – sincronismul. Papu însuşi atrăsese atenţia asupra riscurilor într-o carte anterioară, unde teoria e cu adevărat „completă” prin modelul propus ca titlu: Feţele lui Ianus. Altfel spus, protocronismul nu poate fi abordabil decât în logica lui Hermes, pe care tocmai o elabora Noica şi pe care o crease mai demult un alt gânditor român, Ştefan Lupaşcu, un basarabean exilat în Franţa.

Edgar Papu a fost un minoritar care s-a armonizat perfect cu ritmurile fiinţei româneşti. Reuşitele lui culturale de excepţie se explică, probabil, prin această forţă de împăcare a antitezelor. Nu întâmplător şi el a dat cărţi fundamentale despre Eminescu. Este chiar pricina pentru care a fost simţit ca „primejdios” pentru spiritul minoritar care se erijase în ideologie dominantă, internaţionalistă. În consecinţă, protocronismul a fost utilizat ca armă ideologică în lupta bicefală din rândurile partidului comunist, luptă care a polarizat şi pe oamenii de cultură. Modelul bicefal s-a cristalizat odată cu apariţia Cabinetului 2 în conducerea partidului. De fapt, bicefalismul este doar un simptom al conştiinţei sfâşiate. În jurul celor două capete s-au polarizat autohtoniştii şi internaţionaliştii, cei din urmă având şi sprijinul aripii trans-naţionale de la posturile de radio „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, posturi, de asemenea dominate de bicefalism. În exil, a existat, fără îndoială, aceeaşi polarizare, fie latentă, fie manifestă: disidenţa de tip Goma şi cea de tip Vladimir Tismăneanu. Nu e deloc o întâmplare că, după 1989, între ele echilibrul s-a rupt, disidenţa naţională de tip Goma ajungând „minoritară” şi marginalizată, spre deosebire de cea internaţionalistă care a pus mâna pe instituţiile de cultură.

Acuza cea mai grea care s-a adus „naţionaliştilor” e că au „cola-borat” cu dictatura ceauşistă, în vreme ce adepţii „sincronismului” au fost „disidenţi” şi „rezistenţi prin cultură”. Cu aceste învinuiri „mora-le” au fost scoşi din planul vieţii publice scriitorii de la gruparea revistei Luceafărul, bunăoară. Este adevărat că unii dintre ei au avut funcţii ideologice în cultură, dar faptul s-a petrecut şi cu cei din gruparea României literare şi a revistelor satelite. Clivajul în cultura românească a început, după opinia lui Mircea Eliade, odată cu Junimea, acutizându-se cu teoria maioresciană a „formelor fără fond”. Altfel spus, divizarea între „autohtonişti” şi „europenişti” s-a născut în valul modern de aculturaţie occidentală, culminând între cele două războaie mondiale cu teoria sincronismului lovinescian. Lovinescu a pretins că modelul sincronismului e de sorginte occidentală. Eroare gravă: disputa dintre autohtonişti şi europenişti e de model rusesc, fiindcă Rusia a trăit aceeaşi dramă a aculturaţiei occidentale, intelighenţia divizându-se între adepţii lui Petru cel Mare (sincroniştii) şi velicoruşi. Situaţia din România e totuşi diferită, fiindcă în sânul generaţiei paşoptiste, cea care a declanşat aculturaţia, nu a existat o divizare. Junimiştii au mers, în definitiv, pe aceeaşi cale, fiindcă şi Maiorescu, şi adversarul său Hasdeu erau europenişti. Ceea ce aduc Maiorescu şi Eminescu nou comparativ cu paşoptiştii este organicismul, adică armonizarea ritmului aculturaţiei cu fondul intern al naţiunii. De fapt, era dezvoltarea spiritului critic al lui M. Kogălniceanu de la Dacia literară. Însă negatorii arheităţii româneşti în procesul aculturaţiei au găsit un prilej ideal de a transforma o problemă de ritm în una ontologică. Aşa s-a născut artificiala polemică dintre sincronişti şi protocronişti, când ultimii încă nu se numeau aşa. Geniul lui Mircea Eliade a sesizat cercul vicios încă între cele două războaie mondiale. La 4 octombrie 1936, el scria: „Înainte de Eminescu – la Heliade Rădulescu şi, mai ales, la Hasdeu – cultura românească se situa altfel faţă de Europa. Avea curajul să (se) aşeze faţă în faţă, în raport de egalitate. Nu copi-am Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Euro-pa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hasdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă. De la Eminescu încoace, ne zbatem ridicol într-o luptă sterilă; ne acuzăm unii pe alţii că suntem «reacţionari» sau «occidentalizaţi», că «mirosim a opincă» sau că «maimuţărim Parisul» – ca şi când asta ar fi problema culturii româneşti. Am arătat de mai multe ori că asemenea discuţii (pro sau contra Europei) n-au nici un rost, şi că cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând”4.

Am dat acest lung citat deoarece el rezumă exemplar, avant la lettre, teoria protocronismului lui Edgar Papu. Altminteri, Lavastine a înţeles că, de fapt, adevăratul autor al protocronismului românesc este hermeneutul miturilor. Reamintesc că această teorie a fost acuzată brutal că ar fi expresia ideologică a naţional-comunismului ceauşist. Cum la Mircea Eliade nici nu poate fi vorba de aşa ceva, rămâne evidenţa că atacul la adresa protocronismului nu vizează, în realitate, ideologia „naţional-comunistă”, ci, pur şi simplu, naţionalismul românesc. Aşadar, doi iepuri împuşcaţi dintr-o singură lovitură!

Trebuie precizat că între 1977-1989, în ţară, nici vorbă ca atacurile contra protocronismului să se pună în termenii „luptei împotriva naţional-comunismului”. Polemicile au fost, în realitate, între grupuri de interese, dar nu străine de aripile existente în ierarhia partidului comunist: cea transnaţională reprezentată de Gogu Rădulescu sau de Dumitru Popescu, influentă în gruparea României literare (sprijinită, se pare, de Cabinetul 2) şi cea „naţională”, poate mai pe gustul Cabi-netului 1, în virtutea cultivării patriotismului-kitsch. Singurul argument mai de prestigiu, mânuit pe urmele sincronismului lovinescian, a fost acela al priorităţilor în cultură, care, într-adevăr, e şi cel mai discutabil punct din teoria protocronismului. Emblematice sunt, în acest sens, intervenţiile lui N. Manolescu, talent critic remarcabil, sprijinit pe filiera G. Ivaşcu – Z. Ornea, cenzurat atunci când a încercat să publice o antologie de poezie românească în care inclusese şi poeţi din zona „naţionalismului”, precum Radu Gyr. Altfel spus, autorul cutezantei antologii era sancţionat tocmai pentru o tentativă de re-cuperare „protocronistă”, de care, desigur, se va lepăda. Mai târziu, N. Manolescu va argumenta că priorităţile şi anticipările, valide în ştiinţă şi în tehnică, nu pot fi susţinute în sfera culturii şi, mai ales, a literaturii. Argument contrazis chiar de N. Manolescu însuşi în cărţile sale. Arătam într-un articol respins de cenzură că o carte precum Despre poezie abundă în exemple… protocroniste! De altfel, e de toată evidenţa că istoria literaturii şi artei e plină de „anticipări”, de „priorităţi”, ceea ce a şi determinat pe istorici şi critici să vorbească despre diverse paradigme culturale. Se recunoaşte, bunăoară, că protocronismul umanismului Renaşterii vine din Italia, că Cervantes este părintele romanului modern, că proustianismul este o tehnică ce a schimbat faţa romanului modern etc. Lui Baudelaire i se recunoaşte prioritatea conceptului de „corespondenţe” şi a esteticii urâtului. Dacă protocronis-mul s-ar reduce la problema priorităţilor, el încă ar fi valid. Dar ceea ce au contestat adversarii teoriei lui Papu a fost, de fapt, existenţa unui protocronism românesc. Conform doctrinei lovinesciene, denaturate de spiritul minoritar, cultura română pare condamnată să mimeze şi să se sincronizeze permanent. Să fie altceva decât pretind „autohtoniştii”. Din nefericire pentru sincronismul unilateral, evidenţele iarăşi îi contrazic pe antiprotocronişti. Brâncuşi este recunoscut ca înnoitor al sculpturii moderne, Bacovia ca anticipator al expresionismului, Tristan Tzara ca întemeietor al dadaismului, Urmuz prefigurator al literaturii absurdului etc. A nega protocronismul, aşadar, echivalează cu nedreptăţirea acestor personalităţi excepţionale din simplul motiv că sunt români! Dar toate acestea, totuşi, ne plasează în zona de suprafaţă a protocronismului. Disputa ascunde, în adâncuri, aceeaşi antiteză civilizaţională între autohtoni şi periferici asupra căreia am insistat până acum. În cultură, este bătălia dintre eminescianismul de fond al românismului şi substituenţii acestuia. Acelaşi Eliade sesiza chestiunea, ca, de altfel, şi Simion Mehedinţi, N. Iorga, Noica şi atâţia alţii. Eliade includea şi politicul: „Am mai spus-o de mai multe ori că nici un român viu şi creator nu poate renunţa la firul de foc care leagă ideologia politică a lui Eminescu de cea a d-lui Iorga. (Mă refer nu la activitatea de partid a profesorului Iorga, ci la «profetismul» domniei sale, atât de fecund în lămurirea şi exaltarea virtuţilor creatoare româneşti). Stânga marxistă nu va putea niciodată cuceri atâtea creere, atâtea sensibilităţi, atâtea genii – ca linia aceasta centrală, care-şi are ctitorul în naţionalismul lui Eminescu. Nimeni nu va putea crea ceva în istoria românească, dacă se va abate de la această linie centrală”5.

Ei bine, acesta e miezul disputei dintre marxism şi protocronism în vremea lui Ceauşescu, lupta între centralitatea eminesciană şi periferialitatea comunistă care s-a substituit, abuziv şi în forţă, centralităţii româneşti prin mia de minoritari aduşi de tancurile sovietice. Naivii cred însă în cu totul alte resorturi, incapabili să vadă pădurea din cauza copacilor. De aceea, linia marxistă, cea minoritar antieminesciană, în genere, a fost ostilă, funciarmente, oricărei tendinţe naţionale, inclusiv protocronismului. Aflat în închisorile comuniste, Nichifor Crainic nota în memoriile apărute postum: „A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, în-semnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viaţă întreagă de luptă înseamnă o viaţă întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană şi alta se cască mai adânc în făptura ta morală. A cui este această ţară şi care e destinul ei că românii, care se ridică până la conştiinţa superioară a unei misiuni româneşti sunt izolaţi ca nişte nelegiuiţi şi arătaţi cu degetul ca nişte năuci? În România trăieşte bine numai cine face tranzacţii cu străinismul. În România duce existenţă mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacţii, pulsează în ritmul sângelui acestui neam nenorocit. Un Bălcescu a trebuit să moară ofticos în exil. Un Kogălniceanu, un Alecsandri au trebuit să pribegească peste hota-re. Un Eminescu a dus o viaţă de martir şi a murit părăsit şi nebun. Un N. Paulescu a fost boicotat toată viaţa, în primul rând de colegii săi de la medicină. Un N. Iorga a fost declarat nebun în anii săi de superb naţionalism. Un A. C. Cuza a trebuit să treacă printr-o mie de injurii şi prin purgatoriul unei mari înscenări juridice, acuzat de plagiat de către un armean iudaizat, care nu cunoştea nici limba din care pretindea că profesorul ieşean ar fi plagiat. O formidabilă acţiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalităţi, din moment ce ea devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim de cei exterminaţi fiziceşte. Constatările acestea duc la una şi aceeaşi concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a mai tuturor celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminţia ceea a dispărut, dar virusul a rămas. Optimiştii au sperat că forţele ridicate din sănătatea ţărănească vor schimba faţa lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înşelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a naţional-ţărăniştilor, bunăoară. Oameni ridicaţi din popor în cea mai mare parte, fii şi nepoţi de ţărani. Avalanşa lor în loc să schimbe faţa morală a statului a sfârşit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenţi ai ţărănimii, au devenit uzurpatori şi duşmani ai românismului. Pentru oameni de felul acestora, drumul puterii duce prin complicitatea cu străinismul parazitar. A conduce România în sensul curent presupune condiţia prealabilă de a trăda. Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului şi înţelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoşilor lui. Români deromânizaţi, – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noştri politici. (S. n.). Puşi în faţa naţionalismului, au imediat sentimentul intim al propriei lor turpitudini şi ca să se elibereze de această stare sufletească, îl prigonesc cu zvăpăială de apostaţi. Căci numai apostazia cunoaşte înverşunarea nimicitoare împotriva credinţei părăsite şi numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădaţi. Prigonitorii naţionalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului lor neam”6.

Acest citat, de observaţie genială, rezumă acut o parte a problematicii prezentei cărţi. Reacţia antiprotocronistă, dincolo de narcisismele de grup, face parte din istoria apostaziei furibunde împotriva naţionalismului organic românesc. Această apostazie, supravieţuitoare Levantului, ne urmăreşte de cel puţin două secole. Ea se manifestă şi în cele mai insignifiante lucruri. De pildă, în popularizarea a ceea ce vine dinspre minoritari şi ignorarea celeilalte părţi. Ion I. Cantacuzino observa, de pildă, în nr. din octombrie-februarie, 1934, al revistei Criterion, privitor la un roman mediocru (apărut în 70 000 de exemplare), Apărarea are cuvântul, de Petre Bellu: „N-am înţeles însă de ce editorul acestei cărţi (sau alţii) nu mobilizează aceleaşi vaste mijloace şi pentru o carte bună, de un debutant român. Căci substanţa cărţii, în speţă, nu determină cu nimic succesul ei”.

Din contră, când apare un autor care gândeşte în ecuaţie naţională, toate forţele se îndreaptă împotriva lui. Mă gândesc, bunăoară, la apariţia lui Ilie Bădescu în sociologia românească. Întâmplător, cărţile lui Ilie Bădescu veneau în spiritul teoriei lui Edgar Papu, realizând o sinteză între sincronism şi protocronism. În loc de o discuţie civilizată în jurul cărţii sale de debut7, autorul a fost „desfiinţat” de formatorii de opinie culturală ai vremii (Z. Ornea, N. Manolescu ş.a.). La prima sa venire în România, după 1989, universitarul Viorel Roman, de la Bremen, mărturisea într-un dialog cu Andrei Pippidi, găzduit de revista 22, că a venit în ţară să-l cunoască, în primul rând, pe sociologul Ilie Bădescu, despre care a auzit că este un discipol eminent al lui H. H. Stahl. Nici vorbă de aşa ceva, i-a replicat istoricul, acest Bădescu nu merită nici o atenţie! Argumentul: aderenţa la protocronismul… ceauşist! În schimb, un eseist cu cel puţin o clasă sub vigoarea gândirii lui Ilie Bădescu, H.-R. Patapievici, a fost făcut, în câţiva ani o vedetă a filosofiei contemporane pentru ca idiosincrasiile sale antieminesciene şi antinaţionale să poată avea „greutate”.

Asimilarea teoriei lui Edgar Papu cu ideologia oficială a partidului comunist s-a produs pe filieră minoritară, în ţară şi în străinătate. Prima carte antiprotocronistă, după cum precizam, s-a publicat în Statele Unite, de către Katherine Verdery. Imaginea va fi preluată de diverşi istorici şi ideologi din ţară şi din străinătate. După Catherine Durandin, protocronismul ar fi o culme a izolării culturii româneşti în context universal, într-un soi de trufie megalomanică: „Ideea centrală este negarea influenţelor exterioare, în special a influenţelor occidentale. România, dimpotrivă, ar fi anticipat creaţiile occidentale. Atacu-rile lui Papu sunt îndreptate împotriva intelectualilor care aleargă după modele şi aprecierile Vestului, împotriva urmaşilor lui Lovinescu. Lucrarea lui Papu este un ecou al poziţiilor lui Ceauşescu, care se revoltă în 1972 împotriva tendinţelor de supraevaluare a ceea ce vine din străinătate, contra atitudinii servile în faţa producţiilor din străinătate”8. Şi autoarea continuă şirul de mistificări, cunoscând faptele doar prin intermediul opiniilor ostile ideii naţionale. Se reproşează protocronismului că ar fi „optimist” în legătură cu forţele creatoare ale naţiunii, că ar fi fost distrugător ai „disidenţei”, mai mult, că „îmbină apărarea tradiţiei populare cu ordinea Revoluţiei şi ura faţă de elite”9. Uniunile de creaţie ar fi fost opera protocroniştilor, încăpute pe mâna lor spre a fi administrate şi prin intermediul cărora ar fi acces la privilegii, premii, edituri etc. Ca o culme a dezastrului, „Protocroniştii înţeleg să acapareze terenul în beneficiul şi prin intermediul unei restructurări ideologice: şovinism, autarhie, mobilizare antioccidentală, discursul lor fiind în conformitate cu conducerea politică”10.

Tot ei au acaparat reeditarea scriitorilor interbelici, spre propriul beneficiu, iar critica literară s-ar fi limitat doar la „supraaprecierea operelor naţionale” împotriva celor din literatura universală, oscilând „între tragic şi ridicol” şi refuzând orice „reflecţie asupra modernităţii”. Dacă s-ar fi informat din surse la faţa locului, Catherine Durandin, de exemplu, ar fi aflat că nu protocroniştii au deţinut privilegiul „moştenirii culturale” în România, ci un istoric ideolog marxist, pe numele lui Z. Ornea, care a decis decenii întregi ce să publice şi ce nu la Editura Minerva, specializată în reeditarea clasicilor. Acest Z. Or-nea, care s-a bucurat de sprijinul disidenţilor până la moarte, ca principal mentor cultural şi ideologic al lor, a fost nu doar un culturnic dintre cei mai dogmatici, dar şi un delator şi un informator al securităţii, nimeni altul decât cel datorită căruia Noica a înfundat puşcăria în 1958. Filosoful, făcându-şi iluzii, a predat volumul despre fenomenologia spiritului la Hegel, în 1957, la ESPLA. Manuscrisul a încăput pe mâna redactorului Z. Orenstein, care nu numai că a respins volumul, dar a informat securitatea că a căzut în mâinile sale „unul dintre cele mai periculoase materiale ideologice din ţară”. Delaţiunea e confirmată de Nota agentului «Şerban» din 15 mai 195811.

În încurcătură este pusă Catherine Durandin şi când se vede ne-voită să vorbească despre naţionalismul lui Noica, partea cea mai temeinică a specificului românesc din gândirea vremii. Ea trebuie să recunoască faptul că şi Noica vine pe un fond „protocronic”, descinzând din grupul de intelectuali apropiaţi lui Nae Ionescu, ceea ce i-a atras represiuni din partea comuniştilor, având domiciliu forţat până în 1964. Dar ce folos, Noica ar fi rămas un adversar al modernităţii, „perceput adesea ca promotorul unei filosofii care se înscrie într-o ambianţă de sublimare a naţiunii, de indigenism şi de antioccidentalism”12. Autoarea are, totuşi, onestitatea să constate că Noica „redă existenţă filosofică specificului românesc compromis de activişti şi propune o ontologie a României raportându-se la limbajul său, la particularităţile acestei limbi în felul ei de a formula existenţa, fiinţa. Noica ar fi în aceşti ani filosoful naţiunii, promotorul unui nou model, al unei noi viziuni a lumii, purtătoare de românitate”13. Ceea ce e adevărat, Noi-ca fiind reprezentantul cel mai profund al românităţii în contra patriotismului-kitsch al activiştilor de partid. Doar că Noica nu poate fi pus în antiteză cu Edgar Papu, cum fac cei ce nu cunosc adevărul decât după ureche. Fie şi numai fiindcă cei doi au fost prieteni şi au făcut puşcărie comunistă. Asimilarea protocronismului cu ideologia oficială este cea mai mare mistificare la care am asistat vreodată în materie de cultură, mistificare vrednică de epoca proletcultismului stalinist. Eroarea trece nestingherită la toţi autorii interesaţi de propagandă pro domo. Ceea ce miră la aceşti istorici, care sunt obligaţi măcar să si-muleze obiectivitatea, este lipsa lor de îndoială, militantismul „revoluţionar” şi justiţiar măcinând în gol cuvinte sterile.

Într-un tratat colectiv de istorie cu titlu inadecvat, Dennis Deletant, autor al capitolului despre România comunistă (1947-1989), influenţat, probabil, de aceleaşi scrieri puternic ideologizate, partizane, emite şi el ipoteza neargumentată că ideologia oficială a comunismu-lui românesc, sub Ceauşescu, a fost… protocronismul. Teza e cu atât mai ciudată, cu cât teoria protocronismului a făcut oarecare vâlvă abia după 1977, an în care Edgar Papu şi-a publicat cartea Din clasicii noştri. Şi oare cum putea o teorie despre clasici, cu tentă pur comparatistă, să devină ideologie oficială a unui regim comunist? În pre-supunerile lui Dennis Deletant, beneficiar al unor informaţii uneori precare (de exemplu, Cassian Maria Spiridon ar fi, în bănuielile domniei sale, o… poetă din Iaşi, care a avut un oarece rol în mişcarea revoluţionară pretimişoreană!), protocronismul s-ar funda pe „negarea influenţelor externe în cultura românească”. Mai mult de atât, din 1977 încolo nici un om de cultură n-ar mai fi fost promovat în funcţii, n-ar mai fi primit premii şi n-ar mai fi avut influenţă culturală dacă nu îmbrăţişa protocronismul, devenit „o bază de avansare şi de influenţă în cadrul lumii literare”, pe când toţi cei care n-au aderat la protocronism au fost supuşi prigoanei, „depistaţi” şi vânaţi „fără dificultate”14. E de mirare că n-au înfundat şi puşcăriile comuniste, cum i s-a întâmplat, în schimb, lui Edgar Papu în 1961, când a fost arestat şi condamnat la opt ani pentru acuzaţia de „complot antistatal şi înaltă trădare”, confiscându-i-se şi averea. Mistificările de acest soi sunt atât grosolane, încât un sociolog ca Mihai Dinu Gheorghiu pretinde că nu Edgar Papu a fost reprimat în anii bolşevismului, ci… Ovid S. Crohmălniceanu, pe care-l vede ca „victimă a persecuţiilor staliniste”15. Într-adevăr, „victimă”, nu glumă, replica recent Magda Ursache, Crohmălniceanu fiind „victimizat”, bunăoară, în 1954, cu 50 000 de lei, pentru volumul proletcultist Aricole şi cronici, într-o vreme când salariul mediu era de 947 de lei, iar cu un an înainte Gheorghe I. Brătianu, tot naţionalist, murea în bătăi în temniţă! Revenind la Papu, nici nu-ţi vine să crezi cum de a putut blândul şi urbanul savant să pună în pericol statul comunist! Ba chiar l-a pus în pericol, căci şi în închisoare el era tot protocronist! Iar naţionalismul s-a dovedit adevăratul gropar al comunismului.

Până şi un autor lucid şi obiectiv, în genere, într-o carte despre revoluţia română, Peter Siani-Davies, cade în aceeaşi capcană din simplul motiv că s-a încrezut numai în bibliografia dintr-o parte a polemicii în jurul protocronismului. Îţi vine să zâmbeşti când un om prob reia senin gogoşile moştenite de la Verdery şi de la alţii, scriind negru pe alb: „Numiţi adesea protocronişti – din cauza accentului pus pe pseudo-supremaţia gândirii române (dacice) în toate domeniile, începând de la economia politică până la sociologie –, ei susţineau că o cultură proprie puternică nu se putea dezvolta decât în stare de izolare faţă de contaminarea cu valori străine…”16. Bineînţeles, autorul crede că Edgar Papu şi adepţii săi „se bucurau de o tot mai mare preţuire oficială” în dauna altui grup mai mare de intelectuali, adevăraţi cavaleri luptători, care ar fi produs „scurta breşă de reformă de la sfârşitul anilor ’60”17. Siani-Davies distinge la sfârşitul anilor ’80 două grupuri opuse: „unul relativ mic, indigenist sau protocronist, aflat de partea lui Ceauşescu şi a aparatului de partid, şi un alt grup, mai numeros şi adesea de orientare liberală, lipsit de orice putere sau influenţă”. În fruntea acestora din urmă ar fi fost Ion Iliescu şi Silviu Brucan, care ar fi propus o coaliţie între grupul lor, progorbaciovist, şi grupul celor „reprimaţi” din cultură. Culmea e că abia aici Siani-Davies „nimereşte” ceva, fiind vorba de inflenţa internaţionaliştilor de la Moscova care se iluzionau că sistemul poate fi reformat. Numai că sistemul, cum spuneam, va primi lovitura de graţie dinspre naţionalism, nicicum pe filieră leninist-gorbaciovistă. Fireşte, nu e vorba de pseudo-naţionalismul lui Ceauşescu.

Asemenea minciuni de „istorici” trec intacte în Raportul Tismăneanu, pe baza căruia preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul, în Parlamentul României, la data de 18 decembrie 2006. De astă dată, lucrurile se schimbă şi capătă o gravitate imensă. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu tratează exact în aceiaşi termeni protocronismul şi pe Edgar Papu. Raportul Tismăneanu înseamnă izbânda frauduloasă a ideologiei minoritariste împotriva culturii naţionale, legitimând substituirea istorică despre care am vorbit în această carte. Iată la ce pot duce ignoranţa şi iresponsabilitatea unui om politic improvizat, lipsit de cultură, copie caricaturală a fostului analfabet Nicolae Ceauşescu. După opinia tismănenilor, „Născut din ceauşism şi crescut din drojdia orgoliului naţional, protocronismul năştea, la rândul lui, ceauşism”18. Mai mult, protocronismul ar fi fost „o încercare de alterare, de anemiere, de escamotare şi de dezorientare a spiritului critic”, în vederea ocrotirii regimului comunist. Alături de Edgar Papu, mai sunt puşi la stâlpul infamiei Ilie Bădescu şi Paul Anghel. Ei ar fi alimentat „aparatul diversionist al puterii”, protocronismul fiind interesat, ca şi acest aparat, de „izolarea României prin crearea sentimentului că nu avem nevoie de nimeni şi de nimic în afara zidurilor Cetăţii asediate, pentru că, oricum, trăim în glorie şi în măreţie”, toate având drept „scop legitimarea lui Ceauşescu, ultimul din seria măreaţă a marilor conducători demni de istoria Patriei”19.

Astfel de cuvinte pot fi interesante într-un pamflet, nicicum într-un tratat care se doreşte a fi „oficial”, deci obiectiv. Fireşte, şi aici adversarii protocronismului sunt prezentaţi ca victime ale politicii partidului, când, în realitate, mulţi dintre ei se bucurau de privilegii la care profesorul Papu nici n-a putut visa vreodată. Ca să nu mai zic de cei care au fost dovediţi, după 1989, că au exersat profesia de informatori ai securităţii. Ar fi interesant un scurt popas în zilele de 29-30 ianuarie 1980. În acele zile, a avut loc Plenara Consiliului Uniunii Scriitorilor. Tema: punerea în discuţie a revistei Luceafărul, în paginile căreia se declanşase dezbaterea despre protocronism. Stenograma celor două zile de dezbateri s-a păstrat şi a fost publicată de mai multe reviste după 1989. Partea uluitoare, ce se desprinde din luările de cuvânt ale lui Dan Deşliu, Ştefan Aug. Doinaş, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Dinescu ş.a., e că revista Luceafărul, prin teoria protocronismului, este percepută ca aflându-se în „disidenţă” faţă de linia Partidului şi a Uniunii Scriitorilor. Cum aşa?!

„Îndepărtarea revistei Luceafărul – zicea Ştefan Aug. Doinaş –, trebuie redusă la zero. Această revistă trebuie să redevină o revistă a Uniunii Scriitorilor prin care se exercită îndrumarea de partid (s. n.), prin intermediul uniunii noastre asupra vieţii noastre cultural-literare”20. Despre ce îndepărtare potrivnică îndrumării de către Partid este vorba? Tendinţa „naţionalistă”, amintind de curentul de la Gândirea interbelică, ceea ce contravenea ideologiei comuniste! Dacă o asemenea plenară a Uniunii Scriitorilor este consacrată unei devieri de dreapta, înseamnă că Partidul însuşi intrase în alertă, iar editorialele convenţionale care apăreau în toate publicaţiile vremii nu mai puteau fi o garanţie a păstrării liniei drepte. Unul dintre principalii acuzaţi era Mihai Ungheanu, propus chiar atunci să fie îndepărtat din redacţie tocmai în ziua când îşi îngropa mama. În respectiva plenară, amănuntul este observat de poetul Gheorghe Pituţ. În cuvântul său, Crohmălniceanu aprecia că revista are nevoie de „alegerea unei conduceri care într-adevăr să răspundă cerinţelor de partid, în primul rând…” G. Dimisianu a explicat de ce nu „răspundea” revista „cerinţelor de partid”. Semnele de „naţionalism”. Dimisianu îl acuză direct pe Ioan Alexandru de „neogândirism”, nu doar fiindcă poetul cultiva o lirică „mistică”, ci şi fiindcă îndrăznise să propună publicarea unei noi traduceri a Bibliei în Luceafărul. Asta mai trebuia ateilor din elita conducătoare! G. Dimisianu a încercat să fie convingător (şi a fost!): „Eu îi respect convingerile şi Constituţia le garantează dar revista Luceafărul, ca toate celelalte reviste, sunt (sic!) reviste de partid şi fac politica Partidului Comunist. Este un lucru clar pentru toată lumea”. Cum se apără şi apără „devierea naţionalistă” numită protocronism Ioan Alexandru? El explică „vina” Luceafărului prin aceea că a declanşat „o discuţie asupra sufletului românesc, asupra valorilor naţionale ale poporului român în jurul unei cărţi editate de stimatul, iubitul nostru confrate Edgar Papu. (E vorba de cartea Din clasicii noştri, n.n.). Este o discuţie pe care o socot după război printre cele mai importante care s-a purtat de (către) scriitorii români în jurul valorilor noastre naţionale. Suntem un popor aici în Carpaţi sau sun-tem nişte imitatori ai culturilor străine? Suntem nişte ciurucuri la îndemâna imperiilor? În cultură am imitat pe cei din răsărit, din apus. Toată această ciorovăială care există, este că s-ar părea să fim în continuare imitatori… şi ca spiritualitatea românească să nu se afirme în universalitate, iar pe tinerii aceştia gălăgioşi, să mă iertaţi, ar fi trebuit să-i trimiteţi la studii să-şi frece coatele în marile universităţi europene şi nu să le daţi veleităţi de mari scriitori şi să conducă reviste”.

Hibă mare şi… paradoxală, care nu vizează o închidere faţă de Occident, cum ne asigură comentatorii de mai sus ai protocronismului! El sfătuieşte pe culturnici să trimită tinerii, mai întâi, să-şi roadă coatele nu în universităţile de la Leningrad şi de la Moscova, ci în marile centre europene. Ioan Alexandru însuşi studiase în Germania, iniţiindu-se cu Heidegger! Şi tocmai în Germania, aidoma lui Eminescu, el redescoperă geniul naţional, asimilând, cum observa Mircea Eliade, o mare cultură occidentală. Ioan Alexandru se ciocnea de „ai noştri tineri” zgomotoşi, cei bine dispuşi a uita ce sunt.

Simţindu-se cu musca pe căciulă, a sărit de la locul lui Mircea Dinescu şi a întrebat cu o sinceritate dezarmantă: „Ce să înveţe acolo?”, adică în Europa! Într-adevăr, nu aveam în Bucureşti „universitatea” „Ştefan Gheorghiu”? Şi viitorul disident conchidea că „S-a ajuns la concluzia să facem un memoriu către tovarăşul secretar general Nicolae Ceauşescu în legătură cu acest lucru”, acest lucru fiind programul deviant al revistei Luceafărul.

Dacă promotorii protocronismului ar fi fost purtătorii de cuvânt ai ideologiei de partid, cum reclamă istoricii dezinformaţi, ei ar fi trebuit să fie majoritari şi susţinuţi, evident, de diriguitorii culturii. În realitate, ei reprezentau o minoritate în sânul membrilor de partid din Uniunea Scriitorilor, fapt recunoscut şi de Siani-Davies. Memoriul îm-potriva „deviaţioniştilor de dreapta” a fost semnat de 90 de scriitori, iar cei demascaţi Secretarului General al Partidului erau doar… 13! Ce ilustrează faptul că dintr-o sută de scriitori doar zece gândeau în ecuaţia specificului românesc, dând semne că se depărtează de linia partidului? Statistica arată că ideologia omului nou, internaţionalist a produs hibridarea, mancurtizarea cărturarilor români, evocând fenomenul din celebra carte a lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor.

Pe de altă parte, nici cei din tabăra protocroniştilor n-au avut, până la capăt, curajul unei „disidenţe” naţionale, unii iluzionându-se că „patriotismul” socialist poate ţine loc naţionalismului, mulţumindu-se, în bună măsură, cu polemica sterilă cu gruparea adversă, simplificând, mai degrabă, teoria lui Edgar Papu decât s-o nuanţeze şi s-o facă un veritabil motor al renaşterii naţionale. Mai mult de atât, ei n-aveau cum să iasă din tiparele unei reviste „de partid”, de vreme ce li se impuneau editoriale găunoase, ideologizate. Din acest punct de vedere, şi Luceafărul, şi România literară consonau perfect. Ba exista şi aici o „întrecere”. Să dau un exemplu. În 1981, istoricul literar George Ivaşcu, a publicat o antologie cu articole de adeziune la politica culturală a partidului, intitulată Profil de epocă (Ed. Eminescu). Erau articole apologetice dintre anii 1965-1981, spre cinstirea celor cincisprezece ani de lumină! Ei bine, majoritatea materialelor fuseseră publicate în România literară, puţine din alte publicaţii şi nici unul din Luceafărul. Iată, aşadar, în ce consta „polemica” dintre cele două grupări!

Caricaturizarea ideilor lui Edgar Papu îşi are, altfel zis, tâlcul ei istoric. Dar iată că documentele ies la iveală şi minciuna dovedeşte din nou că are picioare scurte. Nu demult, au apărut interviurile lui Edgar Papu, adunate în volum prin grija lui Ilie Rad şi a lui Graţian Cormoş, la Editura Limes din Cluj-Napoca (2005). Acest corpus vine să îndrepte ceea ce istoricii neprofesionişti au strâmbat. Norocul nostru că încă trăim într-o perioadă de oarecare libertate, altfel ar trebui să luăm informaţiile numai din tratatele de istorie (preluate şi de altele!) drept adevăruri indiscutabile, cum le şi consideră tinerele generaţii, care nu mai ştiu nimic de deontologia profesională a unui Miron Costin, dat fiind că basnele au fost proclamate de postmoderni ca fiind condiţia însăşi a istoriografiei! Interviurile s-au tipărit în diverse publicaţii între 1969 şi 1993, la care se adaugă unul postum, consemnat de Ovidiu Ghidirmic şi apărut în Lamura (2002). Ilie Rad ne mai oferă nişte Anexe, care cuprind scrisori primite de la profesor, plus scrisoa-rea lui Edgar Papu trimisă Suzanei Gâdea la 15 decembrie 1986, prin care solicita dreptul la replică la atacul din România literară venit de la „tov. Gheorghe Rădulescu”, cunoscutul lider şi ideolog al partidului comunist. Oare pe cine trebuie să-l considerăm ideolog oficial al partidului, pe Edgar Papu sau pe Gogu Rădulescu? Curios lucru ca tocmai întemeietorului „ideologiei protocronice oficiale” să i se interzică dreptul la replică, atât din partea lui Gogu Rădulescu, cât şi a Suzanei Gâdea! Scrisoarea a putut apărea abia în 1996. În schimb, cum arătam, Edgar Papu a primit semne de susţinere şi de solidarizare din partea lui Mircea Eliade. Era Eliade ideolog al politicii culturale a P. C. R., iar Gogu Rădulescu şi Suzana Gâdea anticomunişti? Ar fi prea de tot! Mai mult, Eliade a refuzat toate invitaţiile regimului comunist de a reveni în România ca vizitator! Or, spre informarea unor istorici ca Dennis Deletant sau Siani-Davies, trebuie spus că Gheorghe Rădulescu a luat cea mai dură atitudine împotriva protocronismului! Iar Siani-Davies, în linia onestităţii sale predominante în lucrarea citată, ştie limpede că grupul Gogu Rădulescu a fost extrem de obedient faţă de linia partidului, nicicum unul contestatar. Nici unul dintre cei şase membri ai CPEx n-a dat vreun „semn de opoziţie deschisă faţă de politica lui Ceauşescu”, stenogramele din şedinţele acestui organism de vârf atestând „o supunere servilă”, „într-o atmosferă de stagnare intelectuală”21. Logica ne arată că, atacându-l pe Edgar Papu, Gogu Rădulescu reacţiona tot cu „supunere servilă” faţă de Ceauşescu!

Aşa se explică faptul că polemica declanşată de cartea lui Edgar Papu, începând cu 1977, nu s-a sfârşit deloc cu o victorie a protocronismului. Într-o măsură, apoi, conceptul însuşi n-a fost suficient teoretizat de autor şi vina o poartă Edgar Papu însuşi, fiindcă în Din clasicii noştri el doar şi-a schiţat teoria, lăsându-i pe alţii s-o „dezvolte”, de unde s-au ivit denaturări şi reducţii, care au înlesnit combaterea şi chiar ridiculizarea ideii, deşi era veche şi firească de multe secole. În definitiv, cum s-a văzut, protocroniştii au fost în România o minoritate, fiindcă – după cum atrăgea atenţia Edgar Papu – nu oricine e capabil de judecăţi şi de evaluări protocronice, dat fiind că e nevoie de vastă erudiţie, de vocaţie comparatistică etc. Cum ar fi putut ideologia comunistă, dogmatică şi lipsită de cultură, să înţeleagă şi să adopte o realitate culturală extrem de complexă precum protocronismul? Nici nu e de mirare că, în cele din urmă, lui Edgar Papu i s-a interzis dreptul la exprimare. În nr. 2/1986 al revistei România literară, Gogu Rădulescu publica, erijându-se în cunoscător, articolul Profesorii mei de limba română, în care nu numai că nu adopta protocronismul ca ideologie partinică, dar îi aducea grave acuze, între ca-re şi aceea că a readus „prezenţa ideilor de extremă dreaptă în publicistica noastră”22. Bietul Edgar Papu, uluit că spiritul ideologic stalinist din anii 50 se întoarce, vorbeşte, în răspunsul său supus interdicţiei, de „incalificabile incriminări”, fiindcă, la drept vorbind, între opera lui şi „extrema dreaptă” interbelică e o distanţă ca de la cer la pământ. Mai mult, protocronismul nu e nici măcar o teorie, cum s-a pretins, ci, pur şi simplu, o constatare de bun simţ, o realitate culturală prezentă în oricare formă de comparatism care admite realitatea evoluţiei paradigmelor culturale de-a lungul istoriei. O intervenţie lucidă în acest sens a avut, în 1978, Adrian Marino, cel mai competent comparatist al vremii, care identifica în protocronism un „fenomen cultural universal”. El propunea, de aceea, şi un alt termen, pancronismul, apariţia simultană a unor idei fără ca autorii să ştie unul de altul. Mai mult de atât, contrazicându-l pe N. Manolescu, Adrian Marino considera că fiecare operă de valoare, ca unicat, este protocronică23. Marino aprecia corect că protocronismul nu-i antiteza sincronismului, ci sincronism diferenţiat, chiar după formulă lovinesciană. Marino arăta că există două feluri de sincronism: cel deja numit şi sincronismul de imitaţie, epigonic şi lipsit de interes în istoria culturii24, cel îmbrăţişat cu fanatism de vulgarizatorii lui Lovinescu. Apărând sincronismul diferenţiat, adică protocronismul, Adrian Marino susţinea, în spirit blagian, tocmai occidentalizarea, iar nu închiderea faţă de Apus, cum au pretins adversarii ideii: „«Occidentalizarea» nu poate fi concepută decât ca un incitant, ferment, stimulent, termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtualităţilor noastre spirituale”25. Exact ceea ce susţinea şi Eliade, dar nu altceva Edgar Papu. Altminteri, chiar şi contestatarii ideii se vedeau nevoiţi să se exprime în termeni protocronici, ca în „expresivitatea involuntară” a lui Eugen Negrici. De aceea, constatam eu, cu umor, într-un articol mai vechi (şi acesta interzis de cenzură şi publicat după 1989!), că mai protocronişti decât Edgar Papu sunt mulţi dintre adversarii protocronismului! Făceam, de pildă, un inventar de priorităţi şi de anticipări de-a dreptul impresionant în cartea lui N. Manolescu Despre poezie, ceea ce l-a supărat tare pe ilustrul critic, la apariţia articolului, deşi-l ştiam cu simţul umorului. Totuşi, N. Manolescu a fost printre puţinii care au în-cercat să polemizeze cu argumente. După cum am mai spus, domnia sa admitea funcţionalitatea protocronismului (redus la ipostaza de priorităţi) în domeniul ştiinţei şi tehnicii, dar nu şi în literatură. Si are dreptate, dacă eludăm observaţia lui Marino că fiecare operă-unicat este protocronică şi dacă limităm protocronia doar la nivelul conceptelor. Altfel spus, reintrăm pe teritoriul ştiinţei, fie ea şi de graniţă. De unde se poate deduce că un spirit de inteligenţa lui Nicolae Manolescu ar fi putut înţelege teoria lui Edgar Papu, dar ceva nu i-a îngăduit. Şi acel ceva rămâne o enigmă, rezonând, totuşi, cu un secret al lui Polichinelle. Aşadar, de rămânem în pur lovinescianism, nu la nivelul esteticului trebuie căutat fenomenul protocronic, după cum, preciza Lovinescu, adică nu la nivelul valorii estetice trebuie identificat conceptul de diferenţiere în sincronism, ci la nivelul conceptelor culturale, al viziunii, fiindcă nu există un veritabil progres valoric între lirica erotică din Cântarea cântărilor, de exemplu, şi cea din zilele noastre. Ba s-ar putea ca între Cântarea cântărilor şi pornolirica ultimelor generaţii să constatăm un apreciabil dacă nu un catastrofal regres. Or, un asemenea fenomen poate fi explicat cu instrumentele filosofiei şi ştiinţei. Edgar Papu observa că, în focul polemicilor, nu atât ideea protocronică este contestată, cât existenţa protocroniilor româneşti, cărora li se atribuie o megalomanie culturală fără nici un suport, ca reflex, adăugăm tardiv, al megalomaniei lui N. Ceauşescu. Şi mai grav, protocronismul românesc ar fi fost o imitaţie a megalomaniei staliniste în ştiinţă, care pretindea că întreaga ştiinţă începe cu cea sovietică. Exact ceea ce susţin şi alţi istorici mistificatori, într-un tratat recent26. Cu alte cuvinte, post-festum, protocronismul ar fi fost o formă exacerbată de autarhie naţionalist-comunistă, menită să izoleze România pe plan european şi mondial, prin „refuzul” influenţelor străine. Edgar Papu atrăgea, însă, atenţia că protocronia n-are sens fără sincronie, dezvăluind, astfel, că la mijloc e o enormă mistificare. O cultură autarhică, izolată, închisă e un fenomen anistoric, imposibil în lumea modernă. Edgar Papu repeta, pentru răuvoitori, că „închiderea în sine poate fi semnul decadenţei. Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin”27.

Vorbeşte aici, cu mult bun simţ, fără nimic megaloman, comparatistul, discipol al lui T. Vianu. Numai cel ce cunoaşte întreaga litera-tură universală este îndreptăţit să emită judecăţi protocronice. E o in-calificabilă rea voinţă să compari protocronismul cu pretenţiile ştiinţei sovietice, care a ratat ani buni cibernetica din atare pricină. Avizat asupra unei astfel de confuzii, Edgar Papu precizează, în diverse împrejurări, că s-a ferit să identifice „priorităţi” literare româneşti în stricta contemporaneitate, fiindcă faptele nu sunt aşezate, cristalizate conceptual în planul larg al culturii naţionale şi universale. Titlul Din clasicii noştri nu lasă loc de dubii. Or, autarhia sovietică pornea toc-mai de la nivel sincronic, de la realizările regimului comunist. Reperul comuniştilor n-au fost niciodată clasicii. Din contră, extrem de greu au fost reprimiţi în viaţa culturală.

O altă obiecţie care i s-a adus protocronismului, în cazul când admitem, totuşi, existenţa priorităţilor, e că, fiind o literatură „marginală”, neajutorată de prestigiul unei limbi de circulaţie, protocroniile româneşti, chiar de au existat, au rămas nule prin faptul că n-au putut avea ecou şi nici influenţă în alte spaţii. Desigur, acesta e un mare neajuns al culturii româneşti, spune Edgar Papu, dar nu trebuie confundată difuziunea cu valoarea. Profesorul dădea exemple ilustre ca Dante sau Shakespeare, receptaţi târziu pe bătrânul continent, după mai bine de un secol. Iar, pe de altă parte, protocronia, până la o recunoaştere în exterior, poate fi fecundă în interiorul unei culturi. Exemplul cel mai elocvent este Eminescu, cel care a împlinit cu asupra de măsură profeţia maioresciană privitoare la influenţa poetului în veacul al XX-lea românesc. Edgar Papu nu scapă prilejul, pentru timpurile moderne, să reproşeze marilor critici români că n-au făcut mai nimic să impună nume româneşti pe continent, atunci când au avut posibilitatea s-o facă. Ba, de multe ori valorile au fost recunoscu-te mai întâi la Paris pentru ca să atragă atenţia şi la Bucureşti. Edgar Papu dă exemplul criticului danez Georg Brandes, care, slujindu-se de limba germană, a reuşit să-l lanseze pe continent pe Ibsen, protocron al dramei de idei: „La noi nici un critic de prestigiu n-a avut o acţiune echivalentă raportată la vreun scriitor român. Sunt sigur că nici unul nu l-ar fi recomandat astfel pe Eugen Ionescu, dacă şi-ar fi scris teatrul în româneşte”28. Şi „lanţul slăbiciunilor” româneşti ne trimite inevita-bil la Caragiale. Eugen Ionescu, la rându-i, recunoscându-şi protocronia caragialescă într-un eseu (Portrait de Caragiale), a făcut, totuşi, prea puţin pentru recunoaşterea europeană a ilustrului său înaintaş. Ba, prin anii 70, când I. Constantinescu publica o carte despre protocronia caragialescă asupra începuturilor teatrului european modern, o cohortă de critici care domina viaţa literară, n-a scăpat prilejul de a-l ridiculiza pe colegul mai tânăr, aşa cum s-a procedat şi cu Edgar Papu.

Se întâmplă un fenomen straniu în cultura noastră, devenit „complex cultural”. Se pare că vine din două izvoare: din geniul batjocorii şi al autobatjocorii de care suferă o parte importantă a elitelor româneşti, „geniu” cimentat, la rându-i, de secolele de umilinţă turcească şi fanariotă, reflex al slugărniciei balcanice în virtutea căreia datorăm orice confort economic sau cultural stăpânilor din exterior. Iar acest „complex cultural” este întreţinut cu mare abilitate de cei interesaţi ca spaţiul românesc să rămână unul clientelar. Edgar Papu nu a ezitat să-l numească fie „complex de inferioritate”, fie „complex de retardatare”: „De unde a venit şi ideea de sincronism. Este conştiinţa retardatarului, care vrea să apuce din urmă ceea ce alţii au realizat mai înainte”29. De precizat că Edgar Papu nu este un adversar al sincroniei culturale, ci al absolutizării sincronismului cultural, bazat pe o deformare a teoriei lovinesciene de către falşii săi discipoli. Falşi pentru că s-au slujit de teoria lui Lovinescu ca de o ideologie alimentatoare a „complexului de retardatare”, când, în realitate, autorul Istoriei civilizaţiei române moderne nu suferea de un asemenea complex, fiindcă îşi întregea sincronismul cu conceptul de diferenţiere, iar diferenţierea (devenită element central în gândirea postmodernă şi transmodernă) implică, fatalmente, protocronia, posibilitatea apariţiei noului ca reflex ontologic al eternei reîntoarceri nietzscheene. Proprio motu, Papu n-a făcut decât să dezvolte conceptul lovinescian de diferenţiere, neglijat sau denaturat de adepţii sincronismului. Edgar Papu a subliniat insistent că între sincronism şi protocronism relaţia este de completitudine, iar nu de excludere, cum cred cei ce gândesc într-o logică a terţiului exclus, logică exacerbată în modernism şi postmodernism până la stalinista formulare cine nu e cu noi e împ-triva noastră. E o situaţie similară cu aceea din microfizică, unde lumina e corpuscul şi undă simultan, ceea ce din punctul de vedere al logicii clasice e o aberaţie. Profesorul Papu a surprins această coincidentia oppositorum prin imaginea mitică a feţelor lui Ianus.30 El spune că protocronia implică o dublă sincronie, cu un ochi spre alfa şi cu altul spre omega (trecut/viitor), cu o întoarcere spre origini pentru ca potenţarea spre viitor să fie cât mai deplină. Criticul dă exemplul „paideic” al săritorului în lungime, care face paşi înapoi ca să ajungă cât mai înainte. Dar gânditorii extremişti nu pot înţelege asemenea nuanţe şi paradoxuri. Iar în jurul lui Edgar Papu s-au adunat, legiune, extremişti din două tabere: de o parte, acuzatorii, militanţi în numele unui sincronism lovinescian deformat, deghizaţi, post-festum, în liberalişti şi democraţi, iar – mai nou – „europenişti”, demni urmaşi ai lui Gogu Rădulescu, iar, pe de altă parte – pseudo-protocroniştii, extremişti la fel de exaltaţi, incapabili şi ei să gândească în logica trivalentă a feţelor lui Ianus. Cei din urmă au recurs la alt deghizament: adversari ai sincronismului (şi, fără s-o ştie, ai protocronismului) prin izolarea protocroniilor de sincronii, au contribuit împreună cu adversarii la transformarea protocroniilor şi sincroniilor din antiteze complementare în antiteze monstruoase sau eşuate, cum exact le numea Eminescu. Rezultatul – reducerea protocronismului la simpla goană după „priorităţi” româneşti. Or, cine nu gândeşte transmodern, în logica trivalentă a lui Ştefan Lupaşcu sau în cea a lui „Hermes” (Noica), distruge un adevăr cultural la care Edgar Papu a ajuns printr-o vastă erudiţie comparatistică. Şi nu pentru că el ar fi descoperit fenomenul ca atare, fiindcă acesta era cunoscut de multă vreme. Altminteri, niciodată Edgar Papu nu a pretins că este descoperitorul protocronismului. N-a făcut decât să-i dea un nume: „eu nu sunt iniţiatorul acestei idei, ci un simplu «înregistrator» , care n-a făcut decât să dea un nume unui fenomen dinainte descoperit”31.

Aşadar, o polemică ar fi fost îndrituită relativ la denumire, dar contestatarii nu au reacţionat la aşa ceva. Atât adepţii, cât şi negatorii au utilizat conceptul mai degrabă ca mască sau ca armă de luptă în numele unor interese de grup, narcisismul lor lucrând cu hărnicie în logica excluderii. Nefiind un luptător de meserie, crezând că polemica este o cale spre înţelegerea unei idei iar nu spre nimicirea adversarului, Edgar Papu s-a lăsat sufocat în haosul duşmăniilor dintre grupurile de scriitori, încât protocronismul a putut fi etichetat ca odios şi asimilat naţionalismului megaloman al „geniului din Carpaţi”, prea suficient spre a crede că a fost definitiv compromis. Dacă profesorului Papu i se poate aduce vreo învinuire, aceea nu poate fi alta decât că n-a avut forţa teoretică necesară spre a face lumină asupra propriului concept, într-o conjunctură nefavorabilă, dovadă că, în cele din urmă, i s-a şi interzis să se exprime public. Se consacra, astfel, biruinţa oficială a adversarilor protocronismului, în jurul anului 1985, ceea ce spulberă aserţiunea lui Dennis Deletant şi a altora că protocronismul a fost „ideologie oficială” în comunism. Era o victorie a minoratului cultural, inoculat de multă vreme culturii româneşti, parte a victoriei Marelui Inchizitor dostoievskian, care a fost constanta comunismului, ca şi al oricărui regim totalitar.

Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Acestea sunt semne de liberalism şi de democraţie, echivalentul concurenţei din economia de piaţă posibilă numai acolo unde naţiunile sunt libere. Protocronia este forma centrală de a-ţi măsura forţele cu alte naţiuni, cum apreciau Mircea Eliade şi Adrian Marino, cel dintâi dându-i ca exemple pe Heliade Rădulescu şi pe Hasdeu. Protocronia este chintesenţa vieţii culturale individuale şi colective, căci numai prin întrecere cu alţii şi cu tine însuţi poţi atinge performanţa. Protocronia este performanţa vie în cultură. De aceea, cred că adevăratul întemeietor al şcolii protocronice în cultura românească sub Ceauşes-cu a fost Noica. Iar în exil, Mircea Eliade. Noica a încercat să pună în practică ceea ce Edgar Papu încerca să valorifice din performanţele clasicilor. Acesta a fost rostul „antrenamentelor” sale filosofice şi culturale de la Păltiniş şi e de mare mirare că „discipolii” săi n-au înţeles profunzimea protocronică a maestrului.

Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Noii ideologi nu au respins sincronismul lovinescian ca atare, ci l-au adoptat, negându-l pe autor şi schimbând doar direcţia de la Vest la Est. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite. Aşadar, oriunde e mentalitate imperială, arma de luptă este sincronismul iar nu protocronismul, care, însă, e asumat integral de Centru. De aici megalomania ştiinţifică şi culturală a Moscovei, protocronia ei absolută care nu admitea sateliţilor decât sincronism. Recitiţi Destinul culturii româneşti, scrierea din 1953 a lui Mircea Eliade, şi veţi vedea acolo toată grozăvia situaţiei. Acesta a fost cel mai rău sincronism din istorie, menit să ducă la dispariţia însăşi a românismului. Cine nu vrea să creadă, uite-se ce s-a întâmplat în Basarabia şi în Bucovina de Nord, unde limba română însăşi e pe cale dispariţie. Kant numea o asemenea situaţie la indivizi şi popoare starea de minorat. Niciodată geniul Occidentului, cu mici excepţii, n-a îndemnat la sincronie mimetică, ci la protocronie. Blaga găsea, ce-i drept, o tendinţă contrară culturii franceze, care, după el, stimulează la influenţe modelatoare iar nu catalitice, precum cultura germană. Întrucât Blaga era, hotărât, de partea mentalităţii „catalitice”, el poate fi considerat, ca şi Eliade sau Eminescu, un precursor al protocronismului complex. Iar Edgar Papu ar fi trebuit să ţină seamă de asta. Şi a ţinut, de vreme ce nu şi-a revendicat decât termenul de protocronism, poate nu cel mai fericit dintre numele posibile.

Întorcându-mă la Kant, filosoful german publica în 1784, în revista Berlinsche Monasschrift, un articol asupra întrebării Ce este luminarea? El punea acolo problema minoratului în viaţa indivizilor şi a popoarelor. Minoratul este rezultatul sincronismului opresiv. Alt nume pentru „complexul retardării”. Dar de la sincronizarea opresivă se ajunge, apoi, la sincronizarea consimţită. Sau cum spune Kant: „este aşa de comod să fii în starea de minorat”.32 Minoratul, adaugă filosoful, devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”. Să nu ne mire, aşadar, că negarea protocroniei naţionale şi îmbrăţişarea sincronizării cu invadatorul au avut o aşa de mare audienţă în rându-rile intelectualilor şi ale elitelor politice după 23 august 1944. Într-adevăr, uşor le-a fost ruşilor să ne ia sub „tutelă” timp de jumătate de veac. Cercetările arată cât de repede s-au pliat „elitele” la paradigma de saeculum comunist: numai în literatură, de la cei mărunţi, ca A. Toma şi I. Vitner, până la cei mari, ca M. Sadoveanu şi G. Călinescu. Să nu ne mire faptul că reacţia la paradigma culturală sovietică s-a produs, în cele din urmă, tot pe extreme: una a orgoliului protocronic naţional, alta a schimbării, dar tot prin sincronism, a modelului răsăritean cu cel occidental. Cea de a doua cale, majoritară, s-a produs chiar prin redescoperirea sincronismului lovinescian, care identifica saeculum-ul în Occident. De altfel, de la invazia turcilor până la cea sovietică, plus perioada postdecembristă, elitele, cu excepţii, au preferat starea de minorat, sincronizându-se fie cu Stambulul, fie cu Fanarul, fie cu Moscova ţarilor, a Sovietelor, fie cu Parisul, Viena sau Washingtonul. (Într-un asemenea context, pare îndrituit limbajul frust al scrisorilor lui H.-R. Patapievici adresate lui Al. Paleologu şi incluse în Politice: anume că românii au stat cu gura când sub pişatul turcilor, când al ruşilor ş.a.m.d. Numai că Patapievici nu şi-a dus gândul până la capăt şi a preferat să deschidă el însuşi gura sub jetul ceva mai dulce şi mai aromat al altora. Patapievici e un exemplu straniu de personalitate dedublată, fiindcă în critica lui la adresa slugărniciei românilor este un spirit protocronic, dar în opţiunile lui ideologice rămâne în sfera minoratului cultural de tip mimetic!). Revenind, existenţa culturală românească, cel puţin la nivelul ideologiilor de succes, s-a proiectat sub zodia sincroniilor, elitele căutând, în cel mai bun caz, cea mai profitabilă dintre subordonările posibile. Neîndoiel-nic, soluţia occidentală, în respectiva grilă, este cea ideală. De aceea, teoria lovinesciană a fost salvatoare în schimbarea acului de busolă dinspre Moscova spre Occident. În plus, avea extraordinarul avantaj de a fi şi cea mai comodă, în sens kantian.

Şi totuşi comoditatea minoratului i-a determinat pe sincronişti să ignore partea cea mai îndrăzneaţă a teoriei lovinesciene – diferenţierea. Poate şi fiindcă Lovinescu însuşi nu pusese conceptul la acelaşi nivel cu cel de sincronism. Ceea ce trebuie să-l fi intrigat pe Edgar Papu a fost ignorarea variabilei ascunse din teoria lovinesciană, rămasă, în orice caz, obscură adepţilor lui Lovinescu. În definitiv, Edgar Papu n-a făcut decât să reboteze diferenţierea şi s-o aducă în prim-plan, la acelaşi nivel cu conceptul de sincronism. I-a zis protocronism, ca element de complementaritate a sincronismului. Altfel spus, Edgar Papu făcea un pas mai departe faţă de cei care redescoperiseră sincronismul, în efortul de ieşire de sub nefasta sincronie moscovit-comunistă. Acest „mecanism” simplu şi deopotrivă complex al teoriei lui Edgar Papu a fost, paradoxal, ignorat atât de sincronişti, cât şi de protocronişti, rezultatul fiind o polemică sterilă şi zadarnică, de care s-au servit vechii şi noii kominternişti, deveniţi, peste noapte, campioni ai „occidentalizării”. Încât ideologii partidului au reuşit de minune să-i ţină mai departe pe intelectuali în lesă, aruncându-le un os spre care s-au îndreptat lătrăturile „polemicilor”.

Sincroniştii dogmatici uitau că Lovinescu a fost, totuşi, continuatorul junimismului. Or, junimismul, în pofida ostilităţii lui Maiorescu faţă de paşoptişti, era un continuator al spiritului critic schiţat în programul Daciei literare. Kogălniceanu este cel dintâi care formulea-ză nevoia ieşirii din minorat a culturii româneşti. Dacă Bălcescu dorea, pe urmele Vladimirescului, ca românii să devină stăpâni economici, în ţara lor, Kogălniceanu îi voia stăpâni în cultură, dar nu numai. Ei sunt vindecaţi de sincronismul mimetic. Kogălniceanu gândeşte un sincronism protocronic în faţa Europei, ca mai târziu Mircea Eliade. Nu-l mai mulţumeşte minoratul. De aici condamnarea imitaţiei, ca manie naţională primejdioasă, chiar dacă sincronia se orienta acum spre Occident. Cert e că această atmosferă de libertate reală pe care şi-o îngăduiau elitele culturale paşoptiste a fost extraordinară pentru secolul al XIX-lea. Se poate spune că veacul a cultivat un protocronism complex, adică al dublei sincronii, care va culmina cu apariţia marilor clasici. Mircea Eliade a sesizat cu perspicacitate acest fenomen în studiul închinat lui Hasdeu. În exil, însă, şi-a cristalizat definitiv teoria şi a transformat-o în instrumentul fundamental de luptă împotriva comunismului sovietic, ameninţător al fiinţei naţionale. Eliade nu făcea altceva decât să împlinească testamentul martirului Mircea Vulcănescu, cel care încă din perioada criterionistă prevedea că a treia misiune a generaţiei sale e să se pregătească pentru rezistenţă în vremuri de teroare imperială sovietică. Nicolae Florescu a sesizat că Eliade şi-a definitivat doctrina rezistenţei prin cultură în anul 1955, la 4 iulie, când şi-a susţinut conferinţa la primul Congres al Adunării Naţiunilor Europene Captive, la Strasbourg. Eliade argumentează că nu prin sincronism poate rezista emigraţia din ţările captive, ci prin protocronii. Sincronizarea emigraţiei cu Occidentul ar fi echivalentul sincronizării intelighenţiei din Ţară cu centrul imperial moscovit, acea hibridare culturală sinucigaşă la care au fost supuse culturile din gulag. Iată o observaţie extraordinară. Pura integrare a intelectualilor expatriaţi în culturile de adopţie însemna dispariţie epigonică în cultura Occidentului. „Rămâne de ştiut – spunea Eliade – ce este de făcut pentru a apăra şi a valorifica considerabilul rezervor de energii creatoare reprezentat de masa intelectualilor refugiaţi din Est. Ar fi de neiertat ca un asemenea potenţial spiritual să fie lăsat să se irosească. Refugiaţii săi poate că reprezintă ultimii supravieţuitori ai propriilor tradiţii culturale. În ţările lor, profesorii, colegii, discipolii lor au fost exterminaţi fizic sau sterilizaţi spiritual. Ar fi de neiertat ca masa de intelectuali refugiaţi să fie obligată să se piardă în diversele culturi occidentale. Occidentul nu are nevoie de hibrizi. Occidentul nu are ce face cu mărunţei Jean-Paul Sartre, nici cu falşi Picasso sau cu pseudo Bernard Shaw. Hibridismul cultural, pseudo-morfozele şi sterilizarea spirituală constituie fenomene specifice ţărilor subjugate de Soviete. Producţia după modele prefabricate la Moscova este considerată idealul suprem al culturii zise «democrate» şi «populare» dincolo de Cortina de Fier. Acolo sunt fabricaţi în serie atâţia Ilya Erhrenburg polonezi, unguri, români”33. Or, spune Eliade, inetlectualii au fugit din captivitate spre a nu cădea în sincronismul hibridant. Mai mult, „Occidentul nu aşteaptă de la noi imitaţii servile, ci creaţii originale, care să exprime geniul specific al fiecăruia dintre popoare”. Occidentul aşteaptă Emineşti, Vazovi, Petöfi ş.a.m.d. Şi asta deoarece cultura europeană nu-i monolitică, aşa cum o vrea comunismul, ci realizată „din tensiuni, din dialoguri, din complementarităţi”. Promovarea unui sincronism liniştit ar fi o gravă eroare: „A putut exista uneori impresia că Europa Centrală şi Orientală se mulţumea să urmeze liniştită Occidentul, citind aceleaşi cărţi ca la Paris sau ca la Roma, forţându-se să gândească în felul în care se gândeşte la Heidelberg sau la Cambridge. Asemenea impresii pripite sunt, din fericire, pe cale să fie rectificate. A început să se înţeleagă astăzi că şi cealaltă jumătate a Europei are un geniu creator, complementar şi deseori egal diverselor genii occidentale. Or, această descoperire este reconfortantă. Pentru că, de fapt, se descoperă marea, inepuizabila resursă creatoare a Europei”. Aşadar, protocronismul esticilor este o şansă culturală a Europei, încât limitarea acestora la teorii precum cea elaborată de Lovinescu devenea anacronică şi sterilizantă: „Europa se înnoieşte mereu, pentru că mereu îşi lărgeşte orizontul şi îşi multiplică contactele şi dialogurile între propriile sale tradiţii culturale. Or, nu trebuie să se uite, culturile Europei centrale şi orientale nu au avut încă oportunitatera să-şi valorifice toate creaţiile. Iar toate aceste valori spirituale aparţin întregii Europe, pentru că sunt creaţiile aceluiaşi geniu european care a produs un Cervantes, un Pascal, un Shakes-peare, un Goethe”. Abia acum putem înţelege de ce Eliade a salutat cu mare speranţă teoria protocronistă a lui Papu. Oare Eliade nu vorbea parcă în numele Europei Unite, pe care o proiectăm astăzi? Chiar aşa. El nu respingea, bunăoară, diversitatea etno-culturală din România, chemând la rezistenţă prin cultură şi pe scriitorii evrei din exil34, pe Alexandru Vona, pe Ionel Jianu şi pe alţii, apel la care respectivii au răspuns, întărind emigraţia românească. Gestul lor echivalează cu gestul „minoritarului” Edgar Papu, în Ţară.

Insist asupra faptului că Eliade rezuma şi tranşa o polemică prelungită inutil mai bine de un secol. Resuscitarea ei în termenii antitezei sincronism/protocronism în anii ’80 s-ar fi putut evita, dacă s-ar fi înţeles complementaritatea dublei sincronii din imaginea feţelor lui Ianus propusă de Edgar Papu. Totuşi, Eliade, în reflecţiile interbelice, făcea o confuzie, nesesizând că „teoria formelor fără fond” (cea care, de fapt, a declanşat nefericita polemică dintre „naţionalişti” şi „europenişti”, pe care o remarcă) era o denaturare a programului Daciei literare. Paradoxal, „teoria formelor fără fond” are ceva de „protocronism ideologizat”, ca antiteză nesoluţionată la sincronism, ceea ce a permis deformarea şi răstălmăcirea teoriei profesorului Papu. În respingerea de către junimişti a oricărei „imitaţii” a culturii şi civilizaţiei occidentale, se insinua un extremism neproductiv, care pervertea însuşi spiritul critic în numele căruia se producea opţiunea. Or, Eliade greşea în aprecierea că Maiorescu sau Caragiale sufereau de „complexul de inferioritate” al unei culturi mici. Dimpotrivă, ei gândeau că „imitaţia”, „maimuţăreala” sunt cauzele minoratului, pe care-l resping în numele creaţiei majore, protocronice. Să ne amintim doar de „orgoliul” adolescentului Maiorescu la Teresianum, când îi sfidează pe „măgarii” de nemţi, faţă de care nu are sentimentul că le este „inferior”, ci, dimpotrivă, că-i poate depăşi în creaţia culturală, asimilându-le cultura nu la modul epigonic, mimetic. Aceeaşi semnificaţie are şi reacţia eminesciană faţă de epigonism. Nu e vina nici a lui Maiorescu, nici a lui Caragiale, nici a lui Eminescu dacă preluătorii teoriei „formelor fără fond” au înţeles să identifice o „antiteză monstruoasă” între Europa şi România. La fel s-a întâmplat şi cu protocronismul, în pofida a ceea ce sublinia frecvent Edgar Papu însuşi: „De fapt, nu poate emite o judecată protocronică – ameninţată astfel să rămână arbitrară şi caducă – decât cel foarte solid iniţiat în literatura şi cultura universală”35. Aidoma, nu puteau înţelege spiritul respingerii „formelor fără fond” decât cei temeinic iniţiaţi în cultura europeană şi universală, cum era cazul cu Maiorescu şi cu Eminescu. De altfel, Eminescu a simţit marea primejdie a opacizării teoriei maioresciene şi s-a grăbit s-o corecteze şi s-o amendeze esenţial, vorbind de influenţe benefice şi de influenţe opresive în contactul cu alte civilizaţii şi culturi. Eminescu anticipa, astfel, distincţia blagiană a celor două forme de influenţe culturale: catalitice şi modelatoare, adică protocronice şi sincronice.

Din aceleaşi raţiuni a venit şi replica lui Lovinescu la teoria formelor fără fond (preluată, în alţi termeni, şi de Ibrăileanu). Numai că, din dorinţa de a contracara excesele din constructul maiorescian, Lovinescu a riscat excese în sens opus, dând impresia că a deplasat accentul spre sincronii, de vreme ce teoria s-a numit sincronism iar nu a sincronismului şi a diferenţierii, cum se va contura aceasta la Eminescu, la Eliade şi la Papu. De asemenea neajuns al sincronismului s-a ciocnit Edgar Papu, nevoit să propună cea de a doua cale, pentru eliminarea şi depăşirea sincronismului de paradigmă bolşevică, dar şi pe cel de model occidental lovinescian. Surpriza, de-a dreptul stranie, e că, punând accentul pe o filosofie a diferenţei, protocronismul n-a fost prizat nici de postmodeniştii autohtoni, dovadă că, la noi, postmodernismul a intrat deformat ideologic, deşi în Occident s-a ivit ca paradigmă filosofică şi culturală sub semnul diferenţelor şi ca resurecţie a culturilor „mici”. Asta poate indica gradul mare de penetrare a vechii ideologii internaţionaliste, fals ajustată pe calapod occidental. Se aflau în conflict, în definitiv, două paradigme culturale: cea modernistă (dusă la ultimele consecinţe de proletcultism, dar şi de postmodernism, la antipod) şi cea transmodernă, ivită din modernismul şi din postmodernismul premodern (Constantin Virgil Negoiţă), apt să recupereze şi tradiţia. Eminescu, Blaga, Eliade gândeau deja într-un ethos transmodern. Dacă postmodernismul descins din excesele modernismului de stânga şi din avangarde, a tins la producerea unei rupturi cu tradiţia, cu originile, cu specificul naţional, cu sacrul, în numele unui progres axat exclusiv pe un saeculum nutrit din marxism, în care există relaţii culturale exclusiv de tip sincronic, paradigma transmodernă, din care creşte noul antropocentrism al mileniului trei, implică o recuperare a sacrului, a originilor etc. Şi o nouă logică, a ceea ce Basarab Nicolescu numeşte terţiul ascuns. O logică menită, între altele, să pună capăt şi minoratului cultural. Intuită, altminteri, şi de Edgar Papu: „După o apriorică logică exterioară – şi în nici un caz aplicată la obiect –, noi, cei mici şi oprimaţi, n-am fi putut spune nimic unor ţări mari, dezvoltate normal, şi care s-au bucurat neîntrerupt de o absolută libertate naţională”36. Iar cu asta ne reîntoarcem la calea luminării kantiene, cea care îndemna, cu peste două secole în urmă, la părăsirea jugului minoratului de către indivizi şi popoare. E vorba, în noua paradigmă culturală, în ultimă instanţă, de normalizarea relaţiilor noastre cu Europa, în care vrem să ne integrăm nu ca simpli imitatori şi consumatori de civilizaţie şi de cultură. E vorba să dobândim acea atitudine faţă de Europa pe care o lăuda Eliade la Hasdeu şi pe care au avut-o toţi creatorii noştri cu adevărat mari. Numai mărunţii ideologi şi epigonii culturali, dominatori întotdeauna ca număr, perpetuează dispute zadarnice precum cea dintre protocronism şi sincronism. În transmodernitate, ne vom aminti de ele ca de o curiozitate preistorică prea mult istorizată şi isterizată.

(Din vol. în curs de apariţie A doua schimbare la faţă)

Prof. Dr. THEODOR CODREANU

___________________

 

[1] Katherine Verdery, National Ideology under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceauşescu’s Romania, Berkeley, Calif, 1991.

[2] Jean-François Revel, op. cit., p. 421.

[3] Ibidem. P. 422.

[4] Mircea Eliade, Profetism românesc, II, Editura „Roza vânturilor”, Bucureşti, 1990, pp. 168-169.

[5] Ibidem, pp. 106-107.

[6] Nichifor Crainic, Zile albe – zile negre, Casa Editorială „Gândirea”, Bucureşti, 1991, pp. 304-306.

[7] Cf. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

[8] Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul european, Iaşi, 1998, p. 343.

[9] Ibidem, p. 344.

[10] Ibidem.

[11] Pentru amănunte, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi detractorii săi sau Răfuiala omului de rând cu omul superior, în „Argeş”, an. VII (XLII), nr. 11 (305), noiembrie 2007, p. 22.

[12]Catherine Durandin, op. cit., p. 345.

[13] Ibidem.

[14] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998,  p. 542.

[15] Mihai Dinu Gheorghiu, Intelectualii în câmpul puterii. Mituri şi traiectorii sociale, 2007.

[16] Peter Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie 1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 290.

[17] Ibidem, p. 291.

[18] Raportul Tismăneanu, ediţie pe internet, p. 505.

[19] Ibidem, p. 506.

[20] Stenograma Plenarei Consiliului Uniunii Scriitorilor, 29-30 ianuarie 1980, în România Mare, nr. 51/1991.

[21] Peter Siani-Davies, op. cit., pp. 34-35.

[22] Vezi şi scrisoarea către Suzana Gâdea, în Edgar Papu, Interviuri, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005, p. 255.

[23] Adrian Marino, Prezenţe româneşti şi realităţi europene, Editura Albatros, Bucureşti, 1978, p. 44.

[24] Ibidem, p. 47.

[25] Ibidem, p. 32.

[26] Cf. Istoria României, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, p. 661.

[27] Edgar Papu, op. cit., p. 46.

[28] Ibidem, p. 74.

[29] Ibidem, p. 67.

[30] Vezi Edgar Papu, Feţele lui Ianus, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970.

[31] Edgar Papu, Interviuri, p. 83.

[32] Vezi trad. lui Al. Boboc, în Argeş, IV, 39, nr. 3/285, martie 2009, p. 28.

[33] Mircea Eliade, Misiunea spirituală a emigraţiei, în „La Nation Roumaine”, nr. 148, august 1944, p. 3. Vezi şi Nicolae Florescu, op. cit., pp. 114-116.

[34] Vezi scrisoarea către Mircea Popescu, din 10 martie 1963.

[35] Edgar Papu, Interviuri, p. 84.

[36] Ibidem, p. 86.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: